FUNCŢIILE PIELII

09.06.2017

KERATOGENEZA

Keratina reprezintă proteina structurală a epidermului fiind o proteină fibroasă. Keratogeneza este o funcţie a celulelor epidermului şi se realizează permanent începând la nivelul stratului bazal şi continuând în straturile superioare. Keratina are o structură triplu-helicoidală şi este formată din 18 aminoacizi legaţi mai ales prin legături disulfidice ce formează lanţuri polipeptidice în care predomină cisteina.

În stratul bazal se sintetizează prekeratina ca protofilamente care se organizează în filamente şi apoi în tonofilamente care sunt subţiri la acest nivel. În straturile superioare continuă sinteza keratinei, tonofilamentele îngroşându-se şi grupându-se în tonofibrile. În stratul cornos keratina conţine cistină cu legături disulfhidice stabile şi care conferă epidermului rezistenţă. În stratul granulos se sintetizează granule de keratohialină care vor constitui matricea în care vor fi înglobate tonofilamentele iar la nivelul stratului cornos vor forma pereţii celulelor cornoase. O dată cu trecerea spre stratul cornos, celulele îşi pierd organitele celulare, nucleul, keratina se deshidratează, apa reprezentând doar 10% din compoziţia ei.

Se diferenţiază biochimic două tipuri de keratină: o keratină stabilă, α-keratina cu lanţuri polipeptidice helicoidale şi β-keratina, o keratină instabilă, reversibilă, cu o structură plisată. În funcţie de consistenţa keratinei se diferenţiază o keratină moale, cea epidermică şi o keratină tare, din unghiişi păr, cu conţinut crescut în cistină şi sulf.

MELANOGENEZA

Se realizează la nivelul melanocitelor care se găsesc în stratul bazal. Sinteza melaninei se face din tirozină care sub acţiunea tirozinazei este oxidată în dopa, apoi în dopa-chinonă. Sursa tirozinei este fenilalanina. Din dopachinonă se vor forma două tipuri de melanină: eumelanina (pigmentul negru sau maro) prin polimerizare şi feomelanina (pigmentul roşu) prin interacţiune cu cisteina. Melanina este produsă în melanosomi care sunt nişte organite sferice specifice melanocitului. Există mai multe tipuri de melanosomi care corespund unor faze diferite din sinteza melaninei. Melanosomii melanizaţi complet, deci cei maturi, ajung în dendritele melanocitului de unde sunt apoi injectaţi în keratinocitele vecine unde se dispersează în citoplasmă determinând colorarea tegumentului. Melanocitul împreună cu keratinocitele vecine cărora le repartizează melanina sintetizată formează aşa-numita unitate melano-epidermică. Reglarea melanogenezei. Melanogeneza este stimulatăde:

  • radiaţia ultravioletă: reacţia imediată care se datorează fotooxidării melaninei preformate existente în melanocit, se realizează în primele minute după expunere la UVA (320-400 nm) şi reprezintă de fapt o falsă bronzare; reacţia tardivă se produce după 24 de ore după expunerea la UVB (280-320 nm) şi constă în intensificarea activităţii tirozinazei şi producţia de melanină nouă şi de noi melanosomi care să o distribuie.
  • Glutationul: reducerea glutationului sub acţiunea glutation-reductazei inhibă tirozinaza. În situaţia oxidării glutationului (radiaţii UV, inflamaţie) este blocat acest mecanism de inhibare a tirozinazei, deci este stimulată pigmentarea.
  • Hormonul melanostimulator: stimulează melanogeneza dar hipofizectomia nu este urmată de pigmentarea pielii.
  • Estrogenii şi progesteronul stimulează pigmentarea fie crescând eliberarea peptidelor MSH-ului din hipofiză, fie direct.
  • Factorul genetic: determină diferenţele rasiale în cantitatea de melanină şi în pigmentaţia cutanată diferită.

În afara celor două tipuri de pigment mai există neuromelanina, de la nivelul substanţei

negre şi sistemului cromafinic (medulara adrenală, ganglioni simpatici). Aceasta se sintetizează tot din tirozină sub acţiunea tirozin-hidroxilazei.

FUNCŢIA SECRETORIE

Pielea secretă şi elimină sebum prin glandele sebacee şi sudoare prin glandele sudoripare. Glandele sebacee. Sunt glande acinoase, holocrine, ale căror celule pline cu lipide, trec în acinşisunt eliminate prin canalul excretor formând sebumul care conţine resturi celulare, acizi graşi, trigliceride, esteri, colesterol. Sebumul eliberat pe suprafaţa pielii are rolul de a lubrifia tegumentul împiedicând uscarea lui, de a-l proteja.

Majoritatea glandelor sebacee sunt ataşate foliculului pilar iar sebumul este eliberat în partea superioară a foliculului. Alte glande sebacee se găsesc la nivelul pleoapelor, mamelonului, regiunii perianale, genitale. Secreţia sebacee este stimulată de hormonii androgeni. Glandele sudoripare. Sunt de douătipuri: ecrineşi apocrine.

Glandele sudoripare ecrine sunt răspândite pe întreaga suprafaţă cutanată. Se găsesc în profunzimea pielii, în dermul profund de unde ductul glandei conduce la suprafaţa pielii sudoarea. Secreţia este acidă, pH între 3,9-5,6, este hipotonă şi este produsă printr-un proces activ de secreţie care implică pompa de sodiu. Glandele ecrine sunt inervate de fibre colinergice. Cantitatea de sudoare excretată este variabilă, de la 1 l în 24 de ore la 10 l în timpul eforturilor fizice, cu un conţinut de 99% apă şi 1% substanţe anorganice (NaCl, KCl) şi organice (uree, creatinină, amoniac, acid lactic, acizi graşi volatili). Secreţia sudorală este stimulată de temperatură ridicată, emoţii.

Glandele sudoripare apocrine se găsesc la nivelul regiunilor axilare, perimamelonare, pubiene, periombilicale, genitale. Sunt glande holomerocrine, adică în timpul secreţiei se produce dezintegrarea unei porţiuni din celulele glandulare, partea luminală a celulelor. Conductul excretor se deschide fie în partea mijlocie a foliculului pilar fie foarte aproape de el. Glandele au inervaţie adrenergică. Secreţia este intens mirositoare datorită acţiunii bacteriilor asupra secreţiei glandulare.

FUNCŢIA DE PROTECŢIE

Pe lângă protecţia mecanică pe care o asigură keratina din stratul cornos, ea având o anumită rezistenţă la agresiunile mecanice datorită legăturilor puternice disulfhidice şi a conţinutului redus în apă, pielea reprezintă o veritabilă barieră, în ambele sensuri, graţie unor caracteristici ale ei:

  • Filmul hidrolipidic superficial sau mantaua acidă a pielii. Este prezent la suprafaţa pieliica o peliculă rezultată din combinarea secreţiei sebacee şi sudorale, cu lipoizi rezultaţi în epiderm în timpul keratogenezei. pH-ul acestei pelicule de suprafaţă este acid, între 4 şi 7 iar la nivelul pliurilor este mai mare, chiar alcalin.
  • Protecţia chimică: asiguratăde keratina din celulele cornoaseşi de capacitatea deneutralizare a pielii faţă de alcaline şi acizi prin lipoizi, ioni tampon.
  • Protecţia antimicrobiană: prin continua descuamare a celulelor cornoase (stratuldisjunct) şi prin pelicula acidă de la suprafaţă.

ROLUL PIELII ÎN TERMOREGLARE

Pielea are rol de intermediar în schimbul de căldură dintre organism şi mediul ambiant. Pierderea de căldură se realizează prin iradiere (transfer de energie radiantă de la suprafaţa pielii la exterior), convecţie şi conducţie, în mai mică măsură şi prin evaporare, vaporizarea apei din sudoare.

În condiţiile unor variaţii mari de temperatură, intervin în realizarea termoreglării reflexe vasomotorii şi excitaţii sudorale. Corpusculii Ruffini, terminaţii nervoase specializate pentru cald şi corpusculii Krause, specializaţi pentru frig transmit stimuli nervoşi la centrul termoreglator corespunzător din hipotalamus de unde vor pleca impulsurile eferente care vor determina variaţii în vasodilataţie şi în secreţia sudorală.

SINTEZA VITAMINEI D

La nivelul keratinocitelor se produce sub acţiunea radiaţiei solare transformarea steroid 7-dehidrocolesterolului în colecalciferol inactiv care, la nivelul rinichilor va fi activat în vitamină D prin hidroxilare.

FUNCŢII FIZICO-MECANICE

  • tensiunea cutanată: reprezintărezistenţa pe care pielea o opune forţelor mecanice exterioarecare acţionează asupra ei. Datorită extensibilităţii pielii conferite de prezenţa fibrelor elastice şi colagene pielea se deformează temporar dar rezistă tensiunii exercitate asupra ei.
  • elasticitatea pielii: capacitatea pielii de a reveni la formaşi starea iniţialădupăce forţeleexterne şi-au încetat acţiunea
  • plasticitatea pielii: tegumentul poate fi deprimat sub acţiunea unei forţe externe de presiune,graţie structurii dermului şi hipodermului.